Vorbeam mai devreme cu o amica; simpatica fata. Dupa minute de conversatie banala, m-a surprins cu ceva. Primise o poezie de la un baiat. Admirator timid, indragostit infocat sau doar poet amator in cautare de muza, conteaza mai putin, nu mi-a spus, n-am intrebat. Adevarul e ca am ramas surprins de faptul ca am fost surprins; suna cam ciudat, dar e o descriere exacta; din punctul meu de vedere, cel al observatorului neutru, faptul in sine fiind doar atat, un simplu fapt divers. Adica.. ce mare lucru ? Un baiat da o poezie unei fete. Dragut. Aproape romantic. M-a alertat insa un detaliu din mica ei confesiune: cu mostra lui de lirism tanarul repectiv atinsese, fara sa vrea, fara macar sa stie, o coarda sentimentala a fetei, si anume pasiunea ei pentru o anumita floare. Ea mi s-a parut profund miscata, constatare care a ricosat din felul meu profund egoist si interior de a analiza elementele vietii si m-a trimis in trecut, la propriile-mi creatii literare cu destinatii feminine. M-am intrebat, involuntar, aproape inciudat, daca am reusit si eu candva sa ating o astfel de coarda in inima unei fete pe care o tinteam. Fiind mult prea lipsit de talent si de tupeu ca sa ma inham vreodata la poezii, m-am rezumat in rarele ocazii de genul la a-mi exprima trairile in proza sau cu ajutorul citatelor din diversi autori. Un neuron cam mandru si cam prafuit mi-a amintit ca am fost odata, intr-o clasa mai mica, primul pe judet la limba romana, spre stupoarea profilor mei, ce ma vedeau dedicat chimiei. Deci la un calcul aparent, scurt si matematic, ar fi trebuit sa fiu in stare de poezii traznet, eficiente in a misca inimi de gagici. Poezii pe care totusi nu le-am scris, nici macar de proasta calitate. N-am scris in viata mea poezii. Se exclude o strofa scrisa oarecum recent, sub un impuls de moment, care si aia saraca probabil ca i-ar da insomnii nervoase lui Eminescu in mormant. M-a capturat intrebarea: «De ce nu am scris poezii ?». Momente intense de introspectie si zumzet cerebral au sfarsit prin a-mi inainta o teorie. Care e diferenta intre poezie si proza? Dincolo de aspectele de structura. Cred ca poezia prezinta, peste sensul cuvintelor, fie el propriu sau figurat, evident sau abscons, ceva in plus fata de proza. Un ritm, o cursivitate, o anume curgere. O muzica, parca. Aici mi-am oprit gandurile, fiindca raspunsul m-a satisfacut. Cuvintele sunt una. Le pot invarti si modela, pot arata cu ele ca tin la cineva. Dar muzica, muzica poeziei e mult mai intima, mai personala, mai revelatoare; cel care o scoate afara si o expune scapa din chingi care strang si ingradesc, se trezeste liber, dar in bataia vantului. Eu n-aveam curajul sa fiu atat de liber. Asa ca tot respectul meu pentru poetul anonim, si un zambet de stima pentru amica mea, cea care i-a inspirat suficient curaj pentru a-si scoate muzica din suflet si a o pune pe foaie, poate intr-un plic, si apoi in palma fetei la care tinea.
"Poetry is what gets lost in translation."Robert Frost
